GHC2014

GHC: Să aplic? Să nu aplic?

Mergând prin mulțimea de la GHC, de multe ori eram singură. (Ce e GHC? Vezi aici!)

Dar nu mă simțeam singură. Și fie că mă întâlneam cu vechi prieteni, fie că îmi făceam alții noi de un lucru puteam fi sigură: puteam să intru în vorbă cu oricare dintre persoanele de acolo și m-ar fi acceptat oricine. Mă simțeam ca într-o familie pe care încă nu am cunoscut-o, în preajma sărbătorilor 🙂 și vedeam cum alte persoane din jurul meu formează prietenii la fel de ușor și se ajută reciproc.

Cam așa mă simțeam și în 2015, în timp ce mă plimbam prin holurile clădirii unde se ținea conferința, gândindu-mă ce vreau să fac atunci. Și cât eram pe scările rulante, am asistat la o scurtă discuție între două fete din fața mea, care păreau că nu se știu, probabil tocmai făcuseră cunoștință în ziua respectivă. Nu mai țin minte cuvânt cu cuvânt, dar una dintre ele era nesigură dacă să aplice pentru un job la career fair, după ce tocmai motivase de ce ar fi locul de muncă ideal pentru ea și cât de mult a așteptat momentul.

Îți sună cunoscut? Mie da. E același sentiment pe care îl am înainte de fiecare decizie care îmi va influența cât de puțin viitorul. Înainte de fiecare proiect pe care îl încep, înainte de fiecare întâlnire mai importantă. Chiar și înainte de fiecare prezentare pe care o țin – și după atâția ani de când fac asta, m-aș fi așteptat ca măcar tremuratul să înceteze! Unele persoane – aici mă includ și eu – pot să treacă peste micile semne care vor să te țină mereu cu un pas înapoi. Pur și simplu mă forțez să mă împing înainte, până reușesc să trec de partea de început, iar după 5-10 minute reușesc să revin la normal.

Dar primul pas a fost să recunosc pentru mine însămi că ceea ce mi se întâmplă este o manifestare a „sindromului impostorului”. O să vorbesc mai multe despre cât de mult m-a schimbat recunoașterea aspectului ăsta la mine în alt articol; până atunci, vă las cu niște sfaturi care mie mi s-au părut super-utile și mă ajută încă și acum – le găsiți aici.

Nu știu ce s-a întâmplat cu cele două fete de la GHC, sau dacă fata respectivă a aplicat până la urmă sau nu – dar țin minte că începuse să îi crească moralul la încurajările prietenei ei. Uneori este de ajuns să auzim argumentele noastre, în vocea altcuiva, iar asta pare să ne dea un boost de încredere. Destul cât să ajungem la următorul nivel.

Și, ca să extind puțin ideea, nu e de ajuns să existe o comunitate din care să facem parte – ce contează este comunicarea din grup: să știi că e cineva acolo și că îi poți povesti prin ce treci, fără să fii judecată, un „safe space” (vezi și interviul cu Rose Robinson în care vorbește despre spații sigure). Și mai ales, să știi că acele persoane te vor ajuta cu un sfat atunci când ai nevoie.

Apropo de sfaturi – nu mai amâna. Când vrei să participi la un eveniment, când vrei să aplici pentru un grant / o bursă, nu mai aștepta ca să ia alții locurile. Pune-te pe tine în față, doar așa te vei dezvolta pe tine. Doar crescând tu însăți vei putea să îi ridici și pe cei din jurul tău 🙂

PS: Imaginea de mai sus e de la conferința GHC din 2014. Întâmplător am aflat că și o prietenă de-a mea, Luminița Birnicu venea 😀 În poză suntem noi două și cu Anamarija Fofonjka, colega de cameră a Luminiței de la conferință, cu care ne-am împrietenit acolo.

PPS: Dacă ai întrebări legat de GHC, poți să ne lași 2 rânduri pe event 🙂